cautarea

si strazile sint pline de comparse si deghizati . am iesit si eu, asteptandu-l pe r. programul de astazi : ,,bem ceva cald in ,,triangulo, lucram la figura, facem o pizza si ne uitam la twin peaks .´´

dar am iesit din casa impinsa de o furie, de o agitatie, de o nebunie interioara a celui care e nevoit sa astepte mult timp pana cand ceva se face concret, pana apare o slujba, pana incepe un curs, daca incepe, pana cand mi se omologheaza diploma, daca mi se omologheaza la timp ca sa pot sa incep cursul pe care vreau sa il incep, pana… fierb, dar nimic nu iese din mine. nu am voie. trebuie sa am in fiecare zi o privire senina si sa zambesc. de fapt, vreau sa urlu. vreau sa imi infig unghiile in carne si sa trag cu sete. vreau sa tip pana cand imi pierd vocea… atata timp, atata timp care trece degeaba si nimic din ceea ce speram nu iese asa cum speram.

in fiecare zi astept noaptea, momentul in care nu se mai aude nimic, cand intunericul calmeaza si ascunde si adoarme. noptile sint eu. ziua nu stiu cine sint.

ca iau ceva aer si sa vad daca au aparut joburi noi, la net. nici un job in care m-as putea incadra. aer, in schimb, imediat cum ies din casa, la coltul cu biserica, se reped vanturile: dinspre rau, dinspre munte, taioase, si imi trag rapid gluga.

pentru frig:de fiecare data cand am intrat la internet, am vrut sa scriu. dar mereu era ceva imi incurca gandurile. ori eram prea trista.

nu ma gandeam ca ar mai intra cineva aici.

si pe urma, ca sa scriu ar trebui sa incep cu inceputul…acum un an si sase luni , cand am plecat din tara. ce s-a intamplat de cand am plecat. ar trebui sa ma gandesc la tot si inca e prea devreme. pe urma, de multe ori acest internet cafe e foarte aglomerat si prea multa miscare ma blocheaza. dar de multe ori, noptile, mi-a fost dor sa scriu, sa scot din mine parti pe care sa le impartasesc cu oameni necunoscuti. sa simt, macar pentru cateva minute, o apropiere, chiar daca ,,eterica´´. in astfel de nopti as plati scump ca sa pot intra la internet, dar aici noptile barurile se inchid devreme… e un fel de oras mic, de munte si mare . e frumos, si sint zile in care, diminetile, ma trezesc si ma uit cu placere la colina din fata casei si la raul care curge exact pe sub ferestre. dar niciodata nu ma integrez. nici aici, nici acolo. traiesc intre trei lumi: una imaginara si doua reale, si nici una nu-mi apartine.

acum am sa ies. trebuie sa cumpar paine si sa prepar o cina.

imi doresc sa pot sa scriu din nou, dar nu ca inainte, ci ca acum, si sa pot sa spun ce simt.

ca iau ceva aer si sa vad daca au aparut joburi noi, la net. nici un job in care m-as putea incadra. aer, in schimb, imediat cum ies din casa, la coltul cu biserica, se reped vanturile: dinspre rau, dinspre munte, taioase, si imi trag rapid gluga.

pentru frig:de fiecare data cand am intrat la internet, am vrut sa scriu. dar mereu era ceva imi incurca gandurile. ori eram prea trista.

nu ma gandeam ca ar mai intra cineva aici.

si pe urma, ca sa scriu ar trebui sa incep cu inceputul…acum un an si sase luni , cand am plecat din tara. ce s-a intamplat de cand am plecat. ar trebui sa ma gandesc la tot si inca e prea devreme. pe urma, de multe ori acest internet cafe e foarte aglomerat si prea multa miscare ma blocheaza. dar de multe ori, noptile, mi-a fost dor sa scriu, sa scot din mine parti pe care sa le impartasesc cu oameni necunoscuti. sa simt, macar pentru cateva minute, o apropiere, chiar daca ,,eterica´´. in astfel de nopti as plati scump ca sa pot intra la internet, dar aici noptile barurile se inchid devreme… e un fel de oras mic, de munte si mare. e frumos, si sint zile in care, diminetile, ma trezesc si ma uit cu placere la colina din fata casei si la raul care curge exact pe sub ferestre. dar niciodata nu ma integrez. nici aici, nici acolo. traiesc intre trei lumi: una imaginara si doua reale, si nici una nu-mi apartine.

acum am sa ies. trebuie sa cumpar paine si sa prepar o cina.

imi doresc sa pot sa scriu din nou, dar nu ca inainte, ci ca acum, si sa pot sa spun ce simt.

ca iau ceva aer si sa vad daca au aparut joburi noi, la net. nici un job in care m-as putea incadra. aer, in schimb, imediat cum ies din casa, la coltul cu biserica, se reped vanturile: dinspre rau, dinspre munte, taioase, si imi trag rapid gluga.

pentru frig:de fiecare data cand am intrat la internet, am vrut sa scriu. dar mereu era ceva imi incurca gandurile. ori eram prea trista.

nu ma gandeam ca ar mai intra cineva aici.

si pe urma, ca sa scriu ar trebui sa incep cu inceputul…acum un an si sase luni , cand am plecat din tara. ce s-a intamplat de cand am plecat. ar trebui sa ma gandesc la tot si inca e prea devreme. pe urma, de multe ori acest internet cafe e foarte aglomerat si prea multa miscare ma blocheaza. dar de multe ori, noptile, mi-a fost dor sa scriu, sa scot din mine parti pe care sa le impartasesc cu oameni necunoscuti. sa simt, macar pentru cateva minute, o apropiere, chiar daca ,,eterica´´. in astfel de nopti as plati scump ca sa pot intra la internet, dar aici noptile barurile se inchid devreme… e un fel de oras mic, de munte si mare . e frumos, si sint zile in care, diminetile, ma trezesc si ma uit cu placere la colina din fata casei si la raul care curge exact pe sub ferestre. dar niciodata nu ma integrez. nici aici, nici acolo. traiesc intre trei lumi: una imaginara si doua reale, si nici una nu-mi apartine.

acum am sa ies. trebuie sa cumpar paine si sa prepar o cina.

imi doresc sa pot sa scriu din nou, dar nu ca inainte, ci ca acum, si sa pot sa spun ce simt.

vant si ploaie, ploi care nu se termina.

culori ciudate, zile de cenusa . simt gust de cenusa, miros de cenusa. mi-e frig. simt o revolta turbata. ca vreau sa plang si ca nu pot.

nimic nu ma implineste. nimic din ceea ce fac nu sint eu. o sete cumplita, care imi produce suferinta…

de extranjero.

as fi crezut ca aici oamenii sint altfel… si intr-un fel chiar sint, dar nu sint asa cum ii vedeam eu, primitori… bine, sint… dar intr-un fel se poarta cu turistii, cu cei aflati in tranzit , si in alt fel cu emigrantii. eu sint o emigranta, si pe deasupra romanca . reputatia ne precede.

dar nu conteaza cum sint ei. nu m-am rupt de tot ce aveam, de casa, masa, prieteni, nu mi-am infruntat fricile ca sa-mi pese prea mult de ce cred altii despre romani. n-am de gand sa las pe nimeni sa ma ,,puna jos´´.

nimic nu mai e cum obisnuia sa fie. nici eu nu mai sint cum eram.

stii ca n-am mai plans de patru luni, aproape?

m-am instrainat de tot si de toate, ca sa pot sa rezist. nu ma gandesc prea ,mult la mama, tata, demi, la prieteni, ca sa nu cad in nostalgii. ca sa nu plang, sa nu mi se faca dor. si, cu cat mai mult m-am instrainat de ceilalti, cu atat mai mult m-am apropiat de mine. pentru prima oara. dar n-am uitat.

oricum, despre ce e viata? ca despre fericire nu e, cum credeam.

ca aici nu e blogul meu, ci ca am ajuns in alta parte .