cautarea

ultima vizita la bunica. mama vrea sa mergem la cimitir, sa aprindem lumanari pentru bunicul. spun da, inca incarcata de regretul de a nu fi putut ajunge la inmormantare, caci a murit cu o zi inainte de a pleca pe camino si am incercat sa ajung in c., fara sa reusesc: la iesirea din bucuresti, in masina, aproape avem un accident, a. si eu. simt ca, daca voi continua drumul, n-am sa mai plec pe camino, iar la acest drum nu pot sa renunt, prea m-am luptat cu toata lumea pentru el, si cu mine… prea mult mi l-am dorit, iar zully si alin ma asteapta. ii cer iertare, in gand, lui. spun ca am sa ma rog pentru el in fiecare biserica, il rog sa ma insoteasca, pe drum!

intram in cimitir. flori, albine, cruci, morminte. gasim si mormantul lui. e vant, nu reusim sa tinem lumanarile aprinse. tata se plimba pe alei. mama tot aprinde lumanari pe care le stinge repede vantul. ma ineaca plansul, pe care il ascund caci nu vreau sa ma vada mama si sa planga si ea. ii mai cer o data iertare. mangai pamantul sub care zace. cred ca m-a iertat si ca a fost cu mine, acolo, departe, iar cand eram aproape sa ma prabusesc, m-a ajutat.

tin in maini niste flori, pe care le pun, cu stangacie, langa cruce. tata ne cheama, sa plecam. cred ca intuieste ca vom incepe sa plangem iar el n-a suportat niciodata sa ne vada plangand. pare puternic, dar eu stiu ca e doar introvertit, si ca de fapt e mult mai sensibil decat mama care, asmenea bunicului, a stiut mereu sa desparta esentialul de neesential, si sa isi infiga in pamant radacini puternice, cu ajutorul carora ne-a sustinut pe toti.

iesim din cimitir. intr-adevar, mama are lacrimi in ochi. eu tremur. ne urcam in masina si, in cateva minute, mama si eu vorbim si zambim, dar tata tace.

imi amintesc dimineata in care a venit dupa mine, cu taxiul, cand ma mutam de la c. si eram distrusa. m-a ajutat sa-mi strang bagajele si sa le duc acasa la el. trei luni, pana la venirea sora-mii in bucuresti, mi-a fost mama, tata, sora, prieten, adunandu-ma de pe strazi, mergand cu mine la terapie, apoi la munte, la mare… noptile, daca plangeam, se trezea. ma forta sa mananc. adormea, tinandu-ma in brate. de fiecare data cand ceva a mers foarte prost, m-a cules de pe drumuri si a impartit cu mine tot ce avea.

dar un fel de dragoste blanda, care il linisteste si il echilibreaza. departe de a semana cu furtuna pe care o traia langa d., il vad acum senin si asezat, ca si cum ar simti ca se indreapta spre un loc indelung cautat. ma imbratiseaza. ne strangem unul in altul, eu simtind ca nu e departe momentul in care il voi pierde. stiu ca atunci cand se va casatori si va avea copii, asa cum isi doreste, nu voi mai avea din el ceea ce am astazi. bucurie amestecata cu nostalgie. am crescut, amandoi… adolescentii care cantau la chitara si beau pana dimineata, care alergau goi pe plaje, dormeau impreuna, frateste, dezbracati, care-si imparteau ultima bucata de paine, ultima tigara, care tipau, infuriati, care se culegeau unul pe altul de pe drumuri, s-au transformat in adultii de astazi. totusi, in timp ce el si-a gasit drumul, al meu ramane neclar, serpuitor…

nu se poate sa iti fie dor de ceva care nu exista. caci chiar daca nu exista pentru tine, totusi exista. tot ceea ce concepe mintea, si simte sufletul, exista.

ma misc deja de parca as fi rutinata in meserie iar corpul s-a obisnuit cu efortul fizic. patru ore de stat in picioare, de urcat si coborat scari, de miscare continua, nu mai reprezinta un efort deosebit. consider ca este o calire necesara. mai invat o privire si un zambet impersonale. sa privesti si sa nu privesti, sa zambesti si sa nu zambesti, de folos in cazul unui anumit fel de clienti, genul care se aseaza, cer ceva de baut iar restul timpului te privesc. sint doi care vin aproape in fiecare zi si ma privesc tinta. in primele zile simteam ca vreau sa le vars ceaiul fierbinte direct in cap. apoi mi-au devenit indiferenti. cel putin, nu sint nesimtiti, nici agresivi. ii tratez cu o politete distanta si, cu cat sint mai distanta, cu atat par mai incantati. gradina e mare, avem toti loc in ea, dar nu ma pot impiedica sa nu rad, cand ma intorc cu spatele.

,,…iar daca unul dintre ei captura o vulpe a desertului, tanara inca si pe care o putea hrani cu manile sale, o hranea. sau gazelele, cateodata, cand ele binevoiau sa nu moara. iar vulpea ii devenea in fiecare zi mai pretioasa, imbogatindu-se cu blana sa matasoasa, si cu zburdalnicia ei, si mai ales, cu acea nevoie de hrana care cerea imperios grija razboinicului. iar acela traia din iluzia zadarnica de a transmite micului animal ceva din sine insusi, ca si cum el ar fi fost hranit si alcatuit din iubirea lui.

apoi, intr-o zi, chemata de dragoste, vulpea fugea in desert, golind dintr-o data inima omului. pe unul dintre ei l-am vazut murind, dupa ce nu se aparase cu destula tarie intr-o ambuscada. si mi-a venit in minte, atunci cand am aflat de moartea lui, fraza misterioasa pe care o pronuntase dupa fuga vulpii, atunci cand tovarasii lui, ghicindu-i melancolia, ii sugerasera sa prinda o alta: ,, e nevoie de prea multa rabdare, raspunsese el, nu pentru a o prinde, ci pentru a o iubi.

iata totusi ca se saturasera de vulpi si de gazele, intelegand vanitatea daruirii lor, caci o vulpe ce fuge chemata de dragoste nu imbogateste desertul cu nimic din ei insisi.”

luna…luna… lumina viselor… ocultismul sustine ca luna a fost unita cu pamantul si ca separarea s-a produs in timpul unei imense nopti cosmice, pralaya. luna reprezenta o parte a pamantului devenita prea densa, iar separarea s-a produs pentru a impiedica densificarea in exces a corpurilor umane. e mult de spus aici… raman nemiscata, privind. simt totul in piept. simt un dor sfasietor de tatal meu si de casa mea.un cantec, o legare si o dezlegare. 

n-am inteles niciodata cu adevarat de ce sint aici, unde imi este locul, care este rostul.  simt o veselie de zile mari. poate din cauza coniacului. poate pentru ca sint momente in care tot ce mai poti sa faci este sa razi cu cel care aranjeaza cartile. poate ca rostul este sa inteleg ca nu exista un rost.

imi pun cativa stropi de coniac, fumez si meditez. iata-ma deci intr-o casa straina, singura, fara bani, fara telefon, fara chef. ascult latratul plictisit al cainilor de cartier, credinciosi noptii, si ma intreb ce e de facut int-o astfel de situatie. nu-mi vine deloc sa plang, desi mi-ar placea. ma plimb prin casa asta goala si straina. ma uit intr-o oglinda, la baie. cine e tipa cu parul valvoi si, in general, cam ce cauta ea pe aici?! ii dau dracului pe r. si pe macho, instantaneu,  pentru ca am chef si pentru ca ma face sa ma simt bine. atat de bine, ca situatia devine dintr-o data absurda si, prin urmare, amuzanta.

turcii tipa, pe limba lor, indignati. ca s-a intamplat asa ceva, si ca mi-am lasat lucrurile in vestiar. ,,cum putut o fata cu facultate lasat lucrurile in vestiar?!” fata cu facultate naiva, si lucrat in altfel de locuri, vreau sa spun, dar ma abtin. e vina mea, au dreptate. conteaza doar ca nu pot sa-i anunt pe ai mei. nu stiu pe dinafara nici numarul sora-mii, nici al lui tata.habar nu am cum sa dau de ei. probabil ca or sa fie foarte ingrijorati, vazand ca nu pot sa ma gaseasca.aveam o intalnire, duminica, la care nu voi ajunge, iar cel in cauza va crede ca mi-a placut sa rad de el. nu mergeam cu placere, ci mai mult din obligatie, dar oricum ar fi nu-mi place ca oamenii sa creada ca imi bat joc de ei.aveam toate numerele de telefon, dintre care pe multe nu le voi putea recupera. aveam banii care-mi asigurau hrana pana la salariu. si nu am cu ce sa cumpar un telefon, acum.dar nici nu ma mai intereseaza nimic. de mal en pis, seigneur. cateodata cred ca razi nebuneste.

telefoanele si ultimii bani, furati. am zis totusi multumesc ca mi-au lasat actele. dupa ce fumez, o sa rad cu lacrimi.

de ce scriem, chiar si prostii? de ce facem muzica, chiar de proasta calitate? de ce pictam?  fiecare simte o apasare si vrea sa se elibereze.

dias. pasando ,,como la frescura de las flores”.

un vers din facultate: ,,…que es tan largo el olvido, y tan corto el amor.”

 

doua pagini, si termin ,,citadela”. cartea aceasta o voi folosi ca pe o evanghelie, una moderna.

 

la etajul zece, caldura se stocheaza in smoala.

a. nu mai trece pe acasa, prins in valtoarea unei noi iubiri… dar ma suna zilnic, ca sa stie de mine. mi-am dorit mereu sa fi avut si un frate, mai mare, unul in bratele caruia sa ma refugiez din cand in cand.

quo vadis, domina?

 

intalnire cu ana. alergam prin cotroceni, in cautarea unei strazi de care nu auzise nimeni. ana, bronzata, cu parul intins, imbracata elegant, toata un zambet, varsator cu ascendent in scorpion. zbuciumata in trecut, in prezent echilibrata si radioasa, priveste lumea ca pe un taram al minunilor. ii marturisesc ca, oricat de fericita, eu tot nu ma simt ,,acasa” aici.

 

un autobuz pe care nu-l vad, nici nu il aud. merg ca in transa, fara contact cu exteriorul.ceva ma opreste la doar trei pasi de autobuz. vad privirile ingrozite ale calatorilor, figura incremenita a soferului, prea ingrozit ca sa mai poata pronunta un cuvant. acel ,,ceva” mi-a blocat mersul, m-a prins si m-a tinut in loc… eu nu auzisem si nu vazusem nimic. merg mai departe, fara sa fi tresarit, in aceeasi transa. imi amintesc intamplarea azi noapte, la doua zile dupa. de-abia acum realizez ce s-ar fi putut intampla, dar nu s-a intamplat. rad, infuriata.

ah, vreau o ploaie… vreau o furtuna, un vant rece, acel vuiet de stihii dezlantuite, nebunia care cade din cer,  fulgere, tunete, traznete, ruperea de nori, pamantul scobit de ape, mirosul de crud, intunericul spart de lumini! electricitatea care se sparge in focuri mici, in corp… furtuna, ca un sfarsit. mitul distrugerii. dar, spre deosebire de r., pentru care sfarsitul era finalitatea, finalitatea mea este reconstructia, dupa sfarsit. tipic pentru un scorpion.

 

brandy si tigari. promisiunea, fortata, a unei intalniri. tot ce-mi doresc este sa dorm o saptamana, fara vise.

oboseala care se lasa, cald, in picioare, in jos, in genunchi, in gambe, in talpi si ma face sa ma gandesc la truda bunicilor, pe campuri, verile… cum ajungeau acasa sfarsiti, imbibati in sudoare de om si de cal. coborau greu din car, deshamau caii, se spalau in rau si mancau ,,ce dadea dumnezeu”. ,,ce mancati, cand va intorceati de la camp?”, intrebam. ,,ce dadea dumnezeu”. dumnezeu, omniprezent. in cuvinte, in icoane, necontestat.

astazi este Inaltarea. pentru noi toti.

care aduce soaptele generatiilor… care arde, aduce ploi, vorbeste despre oameni in timp. acest vant care impastie amintiri si in care te deschizi, liber, spre nicaieri….

vas de lut, in mainile unui sculptor… sau viermele de matase care-si tese carnea. ma inchin cu credinta si sculptorului, si vasului, iar pe viermele de matase pun un deget, intr-o mangaiere delicata, caci incep sa-i apreciez munca oarba.

mi se pare campul, pe care il privesc din fata casei, noaptea, si pe care deslusesc umbre care se onduleaza. atemporal mi se pare cerul negru, cu stele tintuite pe el, si care la randul lor, cand le privesc, ma tintuiesc pe mine de pamant, dar ma si inalta spre cer. copacii care fosnesc in vant si tipetele pasarilor de noapte. raul, in aceleasi meandre. acel colt de lume este atemporalitatea mea, locul in care, intorcandu-ma, constat ca totul pare in afara timpului si imi creeaza senzatia de pamant in care se infig radacinile si sug seva pamantului. chiar daca stiu ca nimic nu este in afara timpului.

dupa cum probabil nici eu nu inteleg, inca, foarte bine de ce, dar nu ma intereseaza o iubire care-mi vine pe tava, una la care n-am visat, pe care n-am mangaiat-o in vise, pentru care nu am facut nici un efort ca s-o merit…o astfel de iubire care pur si simplu mi se daruieste e doar un cadou pe care nu pot sa-l pretuiesc. as putea sa il accept si sa il asez undeva, in casa. fara sa il dispretuiesc, dar cu indiferenta. si nu e nimic de genul ,,instinct de vanatoare”, pur si simplu e in natura mea sa iubesc doar ceea ce obtin cu efort.pentru ca in primul rand iubesc efortul, fiecare pas pe care il urc pe o scara, transpiratia de pe fruntea, cand sint in ascensiune, incrancenarea muschilor, vointa de a urca, iar cand voi fi ajuns la capatul scarii voi prinde toate acestea intr-un tot pe care il voi iubi, si atunci odihna mi se va parea meritata, ca o incununare a muncii mele.

in metrou, pe scaunele din fata, o fata: par lung pana la umeri, culoarea aurului, ochi mari, albastri, interiorizati. mainile cu degete lungi, fine, cu incheieturi pronuntate mangaie o chitara imbracata in negru. multe bijuterii gen heavy metal, unghiile vopsite in negru. priveste prin zidul de oameni, fara sa-i vada.  seamana izbitor cu daniela si parca o vad pe ea la varsta acestei fete. asemanare incredibila, pacat ca nu am o camera video cu care sa inregistrez chipul care va cobori. nasul oarecum acvilin, ochii mari, de un albastru intens, tenul fin, sprancenele maronii, delicat arcuite, parul de aceeasi nuanta, si in mintea mea se afla chipul de copil al danielei. singura diferenta sint cearcanele mari, negre, care ma duc cu gandul la cosmaruri si la droguri, si esenta privirii, in care se zbat tenebre. fata aceasta este un om chinuit de ceva.

obositoare. ajung imbracata cu o bluza alba, neconforma cu stilul colegelor, si imi atrag priviri de repros. ma scuz spunand ca nu am avut timp sa trec pe acasa, ca sa ma schimb, si am cumparat bluza de pe drum, ceea ce este adevarat.

domnului y. nu-i place ceaiul pe care i-l duc, spune ca e prea slab, la fel ca mine.

unul dintre clientii localului imi aduce un  buchet de flori cu care ma indrept spre bucatarie, jenata de zambetele patronilor, ca sa le pun in apa. complimente din partea altora. un compliment sincer e ceva frumos, dar…

oboseala.

ierburi, copaci, raul incalzit, mirosul copilariei si un timp incremenit in toti cei pe care ii revad si dintre care multi nu ma mai cunosc…figuri sculptate de toate vanturile, de pe care ochii privesc mijit si din departare.

noaptea, cu bufnite, broaste, caini slobozi. cerul spart de lumini. de fiecare data cand privesc stelele, ele imi zvacnesc in inima.

momente in care dispare presiunea timpului si simt ca viata mea de acum este exact ceea ce trebuie sa fie in clipa de fata. linistitor sa poti, macar din cand in cand, sa privesti din afara la ceea ce ti se intampla si sa vezi cum totul este un proces necesar de slefuire. linistitor, cand slefuirea nu doare.

ma intristeaza discutia cu l., intr-o depresie cumplita. ma intristeaza cu atat mai mult cu cat stiu ca nimic din ce i-as face sau spune nu l-ar putea ajuta. daca pe vremea alor nostri lupta era cu conditiile aspre, cu exteriorul, pentru supravietuire, astazi lupta, in cele mai multe cazuri, se poarta in noi, in interior.

liniste. mai am doar cateva capitole din ,,citadela”. citesc incet, sperand sa termin tarziu. cartea aceasta este un monument. nu regret ca am cumparat-o cu ultimii bani, ramanandu-mi doar, la momentul respectiv, bani de tigari.

in noptile de vara, orasul adoarme greu. ascult freamatul. aprind o tigara si ma odihnesc. nici o clipa de odihna nu e mai dulce decat aceea care vine dupa o munca grea. nici o mangaiere nu e mai pretioasa decat aceea pentru care ai mutat muntii din loc. nici o iubire nu conteaza cu adevarat, in afara de aceea pentru care ai murit si ai inviat. nimic din ceea ce am nu iubesc, daca pentru lucrul respectiv nu simt ca sint in stare sa mor.
tot astazi, dupa ce ma suna fostul ,,iubit.”: ma asez la terasa, ritual pe care il efectuez cu sfintenie, si fumez, in soare. imi vine in minte horoscopul pe anul in curs, care spune ca o fosta iubire va reveni in viata zodiei si relatia se va relansa de pe pozitii mai mature. ,,daca asta era iubirea relansata, sa-l luati voi pe h. si sa-l mancati fript. si sa va stea in gat. eu de hipopotami nu am nevoie.”, spun astrelor.